Trustul Editura Orizonturi

Curiozităţi despre scriitori români – Camil Petrescu

Camil PETRESCU (1894-1957) – prozator, dramaturg, poet, eseist, filosof, fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei (n. Cheler), a fost crescut de familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Obor.

Urmează cele patru clase primare la o şcoală din Gura Oborului Vechi (1905); continuă studiile la colegiul Sf. Sava şi la liceul Gh. Lazăr (secţia reală) din Bucureşti. Urmează, din 1913, Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, unde-l are ca profesor, printre alţii, pe P.P. Negulescu.

Debutează la Facla (1914), sub pseudonimul Raul D., cu articolul Femeile şi fetele de azi. În timpul Primului Război Mondial îşi întrerupe studiile şi ia parte la câteva campanii importante (1916-1918), experienţa trăită acum folosindu-i drept material pentru romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). Tot acum concepe şi redactează dramele Jocul ielelor (1916-1919) şi Act veneţian (1919).

După război (luându-şi licenţa în filosofie – 1919), se mută pentru o vreme (1919-1921) la Timişoara, unde lucrează ca profesor şi gazetar. Aici îşi definitivează volumul de Versuri (care va apărea în 1923) şi drama Suflete tari (premiera în 1925). Încă din 1920, colaborează la Sburătorul, iar la reîntoarcerea în Capitală, se alătură pentru scurtă vreme grupului de scriitori din jurul acestei reviste. Publică la majoritatea revistelor literare ale epocii; întemeiază şi conduce Săptămâna muncii intelectuale şi artistice (11 numere, în 1924) şi Cetatea literară (1925-1926).

În 1926, piesa Mioara cunoaşte o cădere răsunătoare, fapt ce-l îndepărtează pentru o vreme de teatru. O largă reputaţie îi vor aduce, însă, cele două romane: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust (1933). Anul 1933 marchează şi disocierea publică a scriitorului de Sburătorul şi de conducătorul acesteia, prin pamfletul critic Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile. Vreme de 10 ani (1933-1943), Camil Petrescu abandonează preocupările literare, dedicându-se unor studii filosofice (nutrea chiar ambiţia unui sistem personal: substanţialismul – sistem pe care l-a şi configurat într-o lucrare publicată însă postum, abia în 1988: Doctrina substanţei). După război, scrie (fără a-l termina) romanul Un om între oameni (I-III) şi piesele Bălcescu şi Caragiale şi vremea lui (1957). În 1948, este ales membru al Academiei Române.

În Modalitatea estetică a teatrului (teza de doctorat, susţinută pe 9 aprilie 1937), Camil Petrescu foloseşte direct metoda de cercetare substanţialistă, care porneşte de la postulatul spaţialităţii timpului în regiunea psiho-socială, postulat din care decurge ideea conform căreia cea mai mare parte şi cea esenţială dintre motivele structurale ale trecutului se regăsesc în structurile actuale.

Pe plan literar, a luptat cu tenacitate împotriva a ceea ce el numea spiritul calofil; modelul suprem al literaturii devenea, în felul acesta, jurnalul, confesiunea. Prin campania împotriva stilului a întemeiat, de fapt, un nou stil narativ, pe care romanul românesc modern avea să-l adopte de îndată şi de care nu avea să se separe curând.

V-ar putea interesa şi:

NOAPTEA CEA MAI LUNGĂ

Please follow and like us:
Read More