Trustul Editura Orizonturi

Curiozităţi despre scriitori români – Mihail Sadoveanu

Mihail SADOVEANU (1880-1961) – prozator, fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei (n. Ursachi), până la absolvirea şcolii primare poartă numele mamei. Studiile elementarele le face la Vatra-Paşcani, cu dascălul Mihai Busuioc (prezent, mai târziu, în evocări: Domnul Trandafir). Copilăria sa se bucură de toate privilegiile libertăţii rurale. Din 1892 devine elev al gimnaziului Alecu Donici din Fălticeni şi coleg de clasă cu Eugen Lovinescu. Se înscrie apoi la Liceul naţional din Iaşi (1897-1900), remarcându-se la disciplinele literare şi umaniste; scrie poezii de factură naiv-romantică şi povestiri cu haiduci.

Debutează în 1897, la revista Dracu din Bucureşti, cu schiţa Domnişoara M. din Fălticeni, semnată: Mihai din Paşcani. Colaborează apoi la aproape toate publicaţiile din ţară (pseudonime de început: M.S. Cobuz, Ilie Puşcaşu s.a.). În 1901 se însoară cu Ecaterina Balu, sora unui prieten mort de tânăr şi are 11 copii. Din 1904 se stabileşte la Bucureşti cu intenţia de-a urma Facultatea de Drept, nerealizată.

Debut editorial (1904) cu patru cărţi: Povestiri (distinsă cu premiul Academiei Române, raportor – Titu Maiorescu), Şoimii, Dureri înăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu. N.Iorga numeşte anul 1904 anul Sadoveanu. Subşef de birou la Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, inspector al cercurilor culturale (din însărcinarea lui Spiru Haret), director al Teatrului Naţional din Iaşi (1910-1919), se stabileşte după Primul Război Mondial la Iaşi şi, cu câţiva ani înainte de Al Doilea Război Mondial, la Bucureşti, căsătorindu-se, după moartea primei soţii, cu Valeria Mitru.

Membru corespondent şi, din 1921, membru activ al Academiei Române. Călătoreşte în Olanda, Germania, Turcia. Publică aproape o sută de volume, dintre care unele marchează momente esenţiale în istoria literaturii române: Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor (1928), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Creanga de Aur (1933), Fraţii Jderi (1935-1943), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor (1941), Nicoară Potcoavă (1952).

Sadoveanu, sau „însăşi natura care se contemplă pe sine şi se tălmăceşte singură în termeni de conştiinţă”, cum îl va defini Lucian Blaga, a avut o evoluţie lentă: abia când „tipăreşte Zodia Cancerului, urmată aproape imediat de Baltagul”, începe „marea serie ce se încheie, în 1952, cu Nicoară Potcoavă” precizează Al. Paleologu (poate cel mai avizat comentator al prozatorului).

Acesta adaugă: „(…) părerea că Sadoveanu ar fi un intuitiv lipsit de cultură (…) este o aberaţie pe care nu o poate crede decât cine nu l-a citit cu destulă atenţie sau nu e destul de serios instruit el însuşi. Un mare scriitor fără o mare cultură nu a existat niciodată şi nu poate niciodată exista. Cultura, chiar erudiţia, fără de care opera de maturitate a lui Sadoveanu nici nu ar fi fost de conceput, este la el materie de viaţă şi meditaţie, modelatoare în plan uman, operantă în ordinea spiritului (…). În loc să fie simulată, cum vedem la unii (căci se vede), la Sadoveanu erudiţia e disimulată, încorporată formativ în actul de creaţie. Mare artist, scriitor de geniu a devenit Sadoveanu târziu, printr-un proces de transmutaţie interioară care l-a modificat fundamental. Abia după un sfert de secol de la debut, Sadoveanu a devenit cu adevărat Sadoveanu. Dacă nu vrem să admitem asta, nu înţelegem nimic din lecţia de şlefuire a pietrei săvârşită de Sadoveanu şi nu înţelegem sensul lungii sale căi către sine”.

V-ar putea interesa şi:

ŞTIINŢELE UMANISTE O PANORAMĂ A CUNOAȘTERII

Please follow and like us:
Read More